Contactează-ne!

INVARIABILELE DREPTULUI NATURAL

dr. Constantin Cezar Tită
Spiru Haret University, Romania

Faculty of Juridical, Economic and Administrative Sciences, Craiova

c.tita.dvl@spiruharet.ro

dr. Violeta Dana TITĂ

Lawyer

TITĂ&TITĂ Attorneys at Law

danatita@avocattita.ro

Abstract

La baza oricărui sistem de drept se află idei, principii, concepte, direcții care dau un conținut și o cdirecție acestui sistem. Dreptul obiectiv, văzut ca totalitatea normelor de drept edictate cuprinde mai multe categorii, cele mai importante fiind dreptul natural și dreptul pozitiv. Dacă dreptul pozitiv reprezintă totalitatea normelor juridice aplicabile la un moment dat pe un anumit teritoriu și asupra unei populații, dreptul natural este un concept mult mai complex.

Dreptul natural a fost cristalizat în Antichitate, primii care au scris despre el fiind filosofii Greciei și Romei antice, ulterior conceptul fiind regăsit și utilizat în lupta dintre monarhul absolut și individ, ca titular al drepturilor fundamentale. Dreptul natural este văzut ca imuabil și etern, aplicabil imediat și asupra tuturor, dar nu este incompativil cu ideea de dezvoltare. Totuși, dreptul natural conține unele invariabile care îi modelează conținutul și activitatea, acestea fiind obligația de a despăgubi pe cel prejudiciat, obligația de a respecta cuvântul dat și a executa obligațiile cu bună-credință și obligația de a respecta autoritățile legale.

Dacă fiecare individ respectă aceste invariabile ale dreptului natural, comunitatea se va dezvolta armonios, iar acțiunea statului și intervențiile sale asupra comerțului juridic privat vor fi deosebit de eficiente.

Keywords: Natural Law, Positive Law, State Law, Prejudice, Given Word, Legitimate Authority

  1. Introducere

Dreptul, în sensul cel mai general, este ştiinţa libertăţii şi are ca obiect folosirea raţională a facultăţilor omului, direcţionarea activităţilor acestuia prin inteligenţă şi reflecţie. Acolo unde sunt oameni, acolo există sentimente, opoziţie a ideilor, rivalităţi. Acolo există, totodată, conflicte între forţele egoiste, independente, proprii societăţilor naturale.

Există, anterior legilor umane, o lege a naturii, care comandă şi care se impune asupra pasiunilor individuale. Oamenii sunt egali şi liberi, nu se pot subordona unii altora, trebuie să îşi limiteze libertatea pentru a nu o leza pe a celuilalt, trebuie să îşi respecte cuvântul dat la iniţierea unei relaţii cu celălalt.

Omul trăieşte în natură, în contact permanent şi în acord cu celelalte lucruri care o formează. Parte a naturii, omul nu poate decât să se supună regulilor acesteia, dar, în ceea ce priveşte relaţiile cu semenii săi, poate să creeze reguli specifice. Aceste reguli, care se transformă în drept odată cu evoluţia, exprimă nevoile sociale şi concepţiile specifice fiecărui prag de transformare a societăţii.

  1. Dreptul pozitiv şi dreptul natural categorii ale dreptului obiectiv

„În evoluţia sa, omul pleacă de la o stare de dependenţă totală faţă de natură – omul în situaţia de culeător, folosind tot ceea ce natura îi pune la dispoziţie în stare brută, fără a prelucra (şi fără să aibă posibilitatea s-o facă) obiectele înconjurătoare”[1]. Pământul, ca cel mai important bun imobil productiv a dus la individualizarea şi consolidarea dreptului de proprietate, iar comunitatea dintre bărbat şi femeie, grija ce se impune părinţilor pentru copiii lor, au condus la un summum de norme obligatorii ce constituie „dreptul familiei”[2].

Primele comunităţi umane se conduceau cu ajutorul unor comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun. După o practică îndelungată a acestora apar tabu-urile care vizau cele mai diverse domenii ale vieţii comunităţii. Aceste norme sociale se transformă odată cu schimbările din viaţa celor cărora li se aplică. În această fază de dezvoltare istorică, normele sunt de natură obştească, religioasă sau morală, deoarece nu exista un aparat special care să le asigure obligativitatea, astfel impunându-le caracterul juridic. Sancţiunile în cazul nerespectării erau aplicate de înteaga comunitate, acestea putând fi alungarea din trib sau răzbunarea sângelui.

Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă a dus la apariţia unor situaţii noi (prizonieri de război transformaţi în sclavi, datornici cu aceaşi soartă, moşteniri ş.a.) Cerinţele considerate de clasele privilegiate ca esenţiale nu mai erau ale întregii societăţi, ci trebuia să fie introduse şi impuse, la nevoie, printr-o forţă de constrângere, care era cea a statului. Dar această enormă putere „trebuie să fie ţărmurită de anumite principii: echitatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul social”[3].

În orice societate începe să se întrezărească un sentiment din ce în ce mai clar, care conduce pe om la a înţelege că nu se poate afla în prezenţa semenului său fără a admite că şi acesta are drepturi, pe care trebuie să le respecte. Acest lucru constituie embrionul ideii de justiţie. Stabilirea unei discipline şi a unei ordini în activitatea fiecăruia, ca salvgardare a interesului tuturor, devine nevoia oamenilor care se ridică la stagiul de viaţă socială, în orice formă de organizare.

Acest sentiment al interesului colectiv, al ordinii, stă la baza societăţii. Independenţa restrânsă în limitele date de viaţa în comun şi raţiunea care se adaugă instinctului formează dreptul, care are ca obiect să determine şi să asigure respectul faţă de semeni. De vreme ce omul este destinat prin înclinarea sa naturală şi prin trebuinţe la a trăi în societate cu ceilalţi, fiind zoon politikon după cum l-a numit Aristotel, dreptul apare ca destin al umanităţii, care răspnde instinctului de sociabilitate. Având originea şi esenţa în aceste necesităţi, vizând un scop natural, dreptul va fi şi el, la rândul său, un concept natural.

Evoluţia dreptului, ca ansamblu de reguli aplicabile oamenilor dintr-o comunitate, a fost lungă şi sinuoasă, trecând prin toate formele de organizare a societăţii. La începuturi, în comunităţile aflate pe prima treaptă a dezvoltării „raporturile membrilor erau conduse pe baza unor comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun şi care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale. Îndelungata practică a acesor comunităţi determină apariţia unor tabu-uri, corespunzătoare aşa-numitului sistem al totemismului de clan”[4].

Pentru a scăpa de tirania înclinaţiilor individuale şi pentru a-şi satisface trebuinţele zilnice, omul a recurs la stabilirea unei puteri coercitive, patriarhală, sacedotală sau războinică. Neputând a se proteja singur contra lumii exterioare, contra elementelor naturii şi semenilor săi, omul a căutat securitatea dată de supunere: un şef recunoscut ca atare, care avea misiunea şi puterea de a fixa drepturile fiecăruia şi de a limita pretenţiile celor care ar vrea să le încalce. În această etapă, a statului embrionar, autoritatea este bazată pe forţă, individul dispare, doar grupul există, iar drepturile sunt colective.

Aceste forme primitive ale societăţii au fost pasagere. Omul a căutat tot timpul protecţie, legea fiind unul din instrumentele care o pot oferi. Acolo unde guvernează legea nu se poate manifesta egoismul, iar drepturile fiecăruia sunt respectate. „Libertatea omului ete deplină numai în măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi. Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realitate decât în cadrul unei interacţiuni bazată pe coexistenţa libertăţilor şi nu pe afirmarea brutală şi păgubitoare pentru semeni a unor drepturi şi a unor interese personale”.[5]

Dreptul, ca fenomen, se dezvoltă în strânsă legătură cu realităţile sociale, în condiţii istorice date. „Realitatea juridică (juridicul) este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi ale societăţii, suportând influenţa acestora şi exercitând la rându-i influenţa asupra lor”.[6]

  1. Dreptul natural

În sensul fizic al cuvântului, dreptul natural este ansamblul legilor ce guvernează natura animală, universală, care este compus din legile naturale ale ştiinţelor fizice; în sensul rational şi moral, dreptul natural este cel ce guvernează spiritul. Toată arta juridică a politicii umane constă în a uni armonios aceste două categorii pentru a asigura supremaţia raţunii umane asupra fizicului, asigurând preponderenţa moralei asupra plăcerilor.

 „Filosofia dreptului sau dreptul natural este ştiinţa care expune primele principii ale dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura omului, considerată în ea însăşi şi în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor”[7] spunea Ahrens, citat de Georgio Del Vecchio. Legile fizice ale societăţii sunt cele care derivă din sensibilitatea comună a oamenilor şi sunt supuse unui „determinism” istoric; în societăţile evoluate dezvoltarea acestora este mai accelerată decât în cele nedezvoltate. Dreptul natural proclamă libertatea, drepturile şi libertăţile individuale. Pe primul loc, deci, se află persoana, nu comunitatea. În general, societăţile umane debutează cu un regim aristocratic, asemănător regimului animal. Închise străinilor, văzuţi ca „barbari” şi păturilor inferioare din interior, ­plebea, aristocraţiile sacrifică interesul individual pentru cel al clasei lor, într-o disciplină militaristă îmbinată cu sclavia şi vasalitatea.

Atingând un anumit grad de progres, dreptul individual incepe a se despărţi de colectivismul aristocratic. În interior, plebea se emancipează, viaţa politică şi juridică devenindu-i accesibilă, iar din exterior, străinii, văzuţi mai puţin ca „barbari”, sunt progresiv acceptaţi. Astfel se dezvoltă personalitatea şi proprietatea naturală (se conştientizează drepturile şi libertiăţile fundamentale ale fiecărui individ), se generalizează comerţul, din contractele între diferitele popoare rezultând dreptul internaţional (cu reguli valabile pentru toţi oamenii). Această evoluţie este condiţionată de dinamismul economic, fazele sociale şi economice fiind sincronice şi în conexiune.

Dar voinţa celor aflaţi la putere impunea normele pe care le voia, care puteau intra în conflict cu aspiraţiile raţionale individuale. Au început căutările pentru a se da un fundament opoziţiei faţă de o lege pozitivă nedreaptă.

O astfel de doctrină, având la bază o stare naturală şi un contract pur originar putea cădea în dizgraţie în epoci îndoielnice ale istoriei, aşa cum s-a întâmplat cu guvenele ţărilor totalitare care au nesocotit libertăţile individuale. Teoria contractului social se dezvoltă în epoca modernă şi contemporană sub forma dreptului natural renăscut, încercându-se explicarea necesităţii apărării unor drepturi esenţiale ale omului în societate. Aceste drepturi sunt proclamate în unele documente internaţionale, fără a fi calificate explicit ca drepturi naturale. Spre exemplu „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” consacră egalitatea tuturor fiinţelor umane, care se nasc libere, dotate cu raţiune, trebuind să acţioneze unele faţă de altele într-un spirit de fraternitate. Ideea contemporană principală este că statul este creat pentru a asigura fericirea individului, nu pentru ca individul să-i servească (această din urma concepţie fiind manifestată în Europa sub forma fascismului, naţional-socialismului şi bolşevismului).

Trebuie recunoscut faptul că direcţia furnizată de dreptul natural nu este constantă; ea comportă anumite variaţii. Dorinţa de a concilia idealul juridic cu legile naturii implică un element variabil, căci natura umana este complexă; ea oferă aspiraţiilor noastre deziderate, calităţi diverse, plăcere. Unul sau altul din aceste elemente poate părea predominant şi concepţiile se pot modifica. În ideea de justiţie penală, la început confundată cu echivalenţa răului prin răzbunare, există modificări prin preocuparea pentru mobil, pentru circumstanţe de fapt, ţinându-se cont de cazul fortuit, de legitima apărare. În dreptul privat, în formarea contractului, voinţa creditorului era la început elementul principal, evoluându-se la aceea că debitorul este acum cel a cărui voinţă este preponderentă şi este protejat.

Dreptul natural nu este incompatibil cu ideea de evoluţie, dar trebuie să renunţe la a susţine idei absolute şi definitive. Ceea ce nu se schimbă este faptul că există o justiţie ce trebuie realizată, sentimentul că trebuie să fie respectate drepturile tuturor în măsura justiţiei şi ordinii sociale. Orice lucru depinde de faptele sociale cu care intra în contact, acestea fiind cele care se schimbă, evoluează, se transformă.

Afirmarea, ideea dreptului natural astfel concepute, se ridică pe altă bază, în acelaşi timp suferă anumite transformări, se împacă cu ideea de evoluţie, de utilitate. El pierde caracterul absolut şi imuabil, neavând decât o manifestare variabilă, ţinând cont de interdependenţa individului şi colectivităţii şi tinde a apropia conştiinţa individuală şi legea, în loc să le opună.

Şcoala Dreptului natural a presimţit obiectivitatea logică a dreptului şi elementul comun tuturor cunoştinţelor juridice, dar nu a pătruns natura elementului material al acestor cunoştinţe, variabil după oameni şi după societăţi. Nu poate exista o legislaţie universală şi necesară, aplicabilă în toate locurile şi timpurile pentru că elementul material al oricărei cunoştinţe variază: datele sociale sunt în continuă evoluţie. Aprecierea juridică raţională despre o acţiune determinată nu poate să varieze, ea având un caracter raţional, prin urmare obiectiv, universal şi necesar.

Forţele spirituale ale conştiinţei, în măsura în care expansiunea lor se lărgeşte social, pot asigura dominaţia legii morale asupra legilor fizice ale societăţii şi să facă să prevaleze asupra dreptului natural comun omului şi celorlalte fiinţe, dreptul natural al spiritului. Dar acest drept, care formulează legea naturală a conştiinţei morale şi care, imuabil în esenţa sa, este potrivit oricărui spaţiu geografic, trebuie să se modeleze, pentru a fi aplicabil. Acţiunea morală trebuie să aibă o plasticitate şi o supleţe proporţionale cu aplicaţia mobilă a efortului său asupra variaţiilor şi condiţiilor economice, politice şi istorice. Principiile imuabile ale legii naturale, principii foarte generale, nu sunt aplicabile juridic decât în măsura în care societatea îşi asumă moral acest lucru. A uza de dreptul natural nu înseamnă restaurarea instituţiilor arhaice, ci salvarea originalităţii societăţilor umane.

Concepţia despre dreptul natural a fost criticată, s-a negat realitatea şi valoarea sa, s-a spus că nu există reguli juridice ideale, universale şi imuabile, că grupurile sociale sunt diverse şi variabile. Dar a nega dreptul natural înseamnă a interzice critica legilor pozitive, promulgate de cei ce deţin puterea, în numele unui ideal. Exista legi naturale, însă greu de descoperit de oameni, iar acestea constau în a recunoaşte drepturile oamenilor, în maxima satisfacere a libertăţilor individuale. Dreptul natural nu postulează decât ca indivizii să fie maxim lăsaţi să acţioneze şi să posede, iar statul trebuie să facă să domnească între cetăţenii săi o egalitate cât de perfect posibilă.

Acceptarea conceptului de „drept natural” prezintă avantaje şi dezavantaje în interiorul statului; afirmaţia că el este un drept are consecinţe în opoziţie cu legislaţia pozitivă. Refuzul individului de a se supune, rezistenţa contra autorităţilor s-ar justifica şi ar putea exista disidenţi care să pretindă că opoziţia lor e fondată pe dreptul natural. De aceea, teologii Evului Mediu au justificat refuzul de a se supune puterii în cazul în care aceasta încalcă legile divine. Cât despre încălcarea ordinii naturale, dacă dreptul pozitiv face acest lucru, nerespectarea legii este permisă doar dacă acest lucru nu duce la scandal sau anarhie, conform Sf. Toma d’Aquino. Rezistenţa la opresiune este acceptată, ca drept al omului atunci când guvernul unui anumit stat încalcă sfera juridică acelui individ. În plus, acceptarea dreptului natural are avantajul de a furniza un cadru, termen de comparat pentru legislaţia pozitivă, arătându-i ceea ce trebuie să fie şi să aibă ca scop.

În dreptul internaţional, de vreme ce nu există o autoritate deasupra statelor, este un real avantaj în acceptarea conceptului de „drept natural”. Se afirmă că sunt reguli principiile asupra cărora s-au pus de acord juriştii din diferite ţări, iar statele au acceptat să se supună.

În general, între „drept natural” şi „drept ideal” există o sinonimie, ambele desemnând normele abstracte, supraordonate dreptului aplicabil. Au existat însă unele păreri conform cărora ele nu ar desemna acelaşi lucru. Facându-se o distincţie mai mult semantică, s-a arătat că dreptul natural este cel care trebuie să guverneze, iar dreptul ideal cel care ar putea s­ă facă. De asemenea, François Geny[8] arăta că dreptul natural are un fundament obiectiv şi sigur în realitatea însăşi a lucrurilor, netrebuind să fie confundat cu dreptul ideal. Acesta din urmă nu are o existenţă obiectivă, de vreme ce este concepţia nedefinit variabilă a spiritului, rezultând din aspiraţiile constante ale acestuia spre un drept mai bun. Dreptul ideal înseamnă toate năzuinţele umane, care ţin să imprime raporturilor juridice o direcţie determinată. El nu este universal şi imuabil; este, totuşi, vast şi format din toate chestiunile de drept dezbătute, la baza sa găsindu-se forţele obscure ale sentimentelor şi ale credinţei.

Dreptul natural, este unanim acceptat, are la bază firea lucrurilor, ordinea universală. Asta în ceea ce priveşte o faţetă a sa. Cealaltă este cea care îl prezintă din punct de vedere spiritual, raţional. El este ideal din acest punct de vedere, deoarece prin intermediul său se caută alternative la legislaţia pozitivă, se incearcă să se găsească ceea ce ar trebui să fie. Din acest punct de vedere dreptul natural şi dreptul ideal sunt sinonime. „Dreptul există în tensiunea creată între morală și politică. Școala dreptului natural are meritul de a fi evidențiat cu pregnanță că omul și drepturile sale inerente trebuie să reprezinte o permanență esențială a dreptului. În același timp ea nu a fost scutită de multiple critici, între care abordarea anistorică, abstractă și asocială a dreptului”[9]

Cautările raţiunii umane, de perfecţionare a normelor existente, convingerea că deasupra lor sunt altele perfecte, absolute, spre care primele trebuie să tindă, descoperirea acestora duce la contopirea celor două noţiuni de „ideal” şi „natural”. Distincţia dintre „ar trebui” şi „ar putea să conducă” este nefondată din punct de vedere juridic, având relevanţă doar din punct de vedere al semioticii. Sesizându-se existenţa dreptului natural se observă că este un ideal spre care legislaţia umană trebuie să tindă.

  1. Invariabilele dreptului natural

Privind spre începuturi, toate teoriile asupra dreptului natural reprezintă etape ale căutării adevărului prin diferite metode, specifice unei anumite perioade. Ceea ce este cert este că, fără idealism, legea rămâne fără forţă şi fără prestigiu. Fără supunerea voluntară a cetăţenilor nu poate exista o adevărată sancţiune a dreptului. Epoca Renașterii a adus cu ea lupta între monarhul absolut și Biserică, iar noile forțe ale societății încearcă să își justifice acțiunile prin intermediul direcțiilor invariabile ale dreptului natural. „Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită cu cea a rațiunii și explicația dreptului natural se dă, recurgându-se la rațiunea umană (…) Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. Dreptul și autoritatea există numai pentru protejarea individului care posedă drepturi inalienabile”[10]

Dreptul este variabil în prescripţiile sale de detaliu, neputând varia în ceea ce el înseamnă, varietatea fiind în aplicaţii, nu în principii. Conţinutul dreptului natural nu este variabil, căci nu conine aplicaţii imediate. În cuprinsul său se găsesc doar câteva principii, reguli de fond. Primul este cel al obligaţiei de a fi reparat orice prejudiciu ilicit, apărând ca o consecinţă directă a justiţiei universale. Al doilea, cel al respectării angajamentelor liber asumate. Cel de-al treilea principiu este al repectării autorităţilor legitime, neputându-se concepe o societate în care acestea ar putea lipsi. „Școala dreptului natural găsește în rațiunea umană izvorul constant și general al principiilor juridice. Ele sunt imuabile, valabile pentru orice timp și orice loc”[11].

Cele trei principii de bază ale dreptului natural, enunţate mai sus se regăsesc în preceptele de drept pozitiv, ca expresie şi consecinţă a influenţei dreptului natural asupra acestuia.

Obligaţia de a repara prejudiciul ilicit

În ceea ce priveşte dreptul, ca fenomen, în general, şi dreptul natural, în special, se poate observa că toate principiile, regulile general aplicabile, converg spre unitate, care nu este altceva decât ideea de Justiţie. „În sensul moral al ordinii normative societale Justiţia e libertate şi bine, iar în sens politic e suveranitate etatică şi autocraţie a personalităţii umane. În consensul politico-juridic Justiţia e consfinţită prin întregimea drepturilor omului, aşa cum în consensul moral-juridic Justiţia e echitate şi bună credinţă”.[12]

Potrivit lui J. Rawls[13] oamenii au datorii naturale şi obligaţii. „Datoria de a nu face rău altuia este o datorie naturală (adică raţională, ca şi datoria de a ajuta pe celălalt) validată de cooperare; aceasta are reciprocitate şi mutualitate; reciprocitatea e legitimată de interese, mutualitatea e determinată de contribuţia obligatorie a fiecăruia la cooperare, echitatea e implicată de contribuţia obligatorie a fiecăruia aflat în cooperare mutuală şi reciproc avantajoasă”.[14] Per a contrario, în situaţia în care, în mod ilicit, celuilalt i-a fost cauzat un prejudiciu, cel vinovat este dator să îl acopere, ca expresie a echităţii şi moralei şi ca principiu al dreptului natural.

Pentru a se ajunge la acoperirea unui prejudiciu este necesar a se determina cine l-a produs, dacă fapta aceasta a fost sau nu ilicită, dacă l-a produs cu vinovăţie, dacă nu a fost acoperit deja şi dacă, între fapta omului şi rezultatul prejudiciabil pentru altul există vreo legătură de cauzalitate.

Responsabilitatea, principiu de bază al dreptului, intervine în momentul în care individul comite o faptă ilicită, prin care celălalt este păgubit. „Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de rezultatele acţiunii sociale a omului, se admite faptul că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii”.[15]

Omul trebuie să înţeleagă de ce este necesar să se supună legii, ca o condiţie a respectării acesteia, depăşindu-se faza supunerii „oarbe” faţă de regulile de drept. Acestea din urmă nu pot fi încălcate decât de oameni, ca destinatari ai dreptului, iar aceste încălcări se manifestă şi ca prejudicii pe care semenii lor le încearcă. Fapta ilicită, încălcarea ordinii de drept, aduce tulburări în ceea ce priveşte relaţiile sociale, drepturile şi interesele celorlalţi oameni, libertatea acestora şi echilibrul social.

Datorită prevederilor legale, faptele ilicite conduc la consecinţe juridice. Codul civil prevede, la articolul 1349 că „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral” prin aceasta înţelegându-se că „oricine aduce altuia o atingere, o leziune în dreptul lui subiectiv patrimonial sau nepatrimonial săvârşeşte un prejudiciu – printr-o faptă ilicită – pe care este obligat să-l repare”.[16]

Regula generală este aceea că cel ce săvârşeşte fapta cauzatoare de prejudiciu este obligat să despăgubească. Prevederea expresă a legii – din art. 1349 Cod civil – face să dispară vreo diferenţiere între fapte care s-ar circumscrie unei ramuri anume a dreptului, precizând că „e vorba de cauzare de prejudiciu printr-o greşeală (în înţelesul juridic al termenului „greşeală”)”.[17]

Răspunderea a constituit o componentă a oricărei forme de organizare socială, existând din societatea primitivă. Ulterior, în timpul evoluţiei societăţii şi răspunderea s-a transformat, devenind subiectivă, deoarece chiar societatea i-a impus un alt statut normativ. „Societatea în care trăieşte cel care făptuieşte o infracţiune, o contravenţie, un delict civil etc., socoteşte – prin normele sale juridice – o atare acţiune drept reprobabilă. Prin efectul săvârşirii unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică sau morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite;”[18]

La ora actuală sancţiunea, ca şi dreptul unor oameni de a-i pedepsi pe alţii sunt legitimate de către interesele societăţii, care se apără împotriva acelora care o vatămă. „Încălcându-se legea în vigoare, numai ea are autoritate să tragă la răspundere, să stabilească întinderea prejudiciului şi numai ea sancţionează: ‹‹Nu există sancţiune fără lege›› e principiul general din care derivă ‹‹Nu există pedeapsă fără lege››”[19]

Fapta ilicită, contrară legii, nu se confundă cu prejudiciul, fie moral sau material, ci, acesta din urmă este o consecinţă a încălcării dispoziţiilor legale. Pe de altă parte, sancţiunea aplicabilă autorului faptei, de a repara prejudiciul produs, nu intervine decât în situaţia în care paguba există, când există o încălcare atât a dreptului obiectiv, cât şi a dreptului subiectiv sau a intereselor persoanei.

În momentul încălcării dispoziţiilor legale şi, consecinţă a acestei încălcări, crearea unui prejudiciu altei persoane, cel vinovat este ţinut să acopere prejudiciul astfel produs. Această îndatorire legală devine o sancţiune, un „act coercitiv, pe care o normă îl leagă de un anumit comportament al cărui opus este prin aceasta impus din punct de vedere legal, conţinut al unei îndatoriri legale”.[20] Consecinţa faptei ilicite cauzatoare de prejudicii este descrisă de Kelsen astfel: „dacă un individ îi provoacă altuia o pagubă, iar această pagubă nu este reparată, un act coercitiv va fi îndreptat ca sancţiune împotriva averii unui individ, adică unui individ îi va fi sustrasă cu forţa averea şi dată celui care a suferit paguba ca reparaţie”.[21]

Răspunderea juridică, efect al conduitei ilicite cauzatoare de prejudicii, cunoaşte mai multe forme (civilă, penală, de dreptul muncii ş.a.). Toate aceste forme ale răspunderii au în comun anumite principii, care sunt: „legalitatea răspunderii (organul care stabileşte o formă de răspundere şi pronunţă o sentinţă este obligat să procedeze în raport cu modul de reglementare în norma juridică a faptei şi a pedepsei); principiul răspunderii pentru vină; principiul răspunderii personale; prezumţia de nevinovăţie; principiul proporţionalizării sancţiunii în raport de gravitatea faptei, de circumstanţele săvârşirii sale etc.”.[22]

Însumând toate cele expuse mai sus rezultă că, pentru a exista răspundere juridică, implicit pentru ca o persoană să fie obligată a repara prejudicul produs altuia, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: conduita ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura cauzală între prejudiciu şi fapta ilicită.

Fapta sau conduita ilicită se poate stabili numai în legătură cu o prevedere legală. „Atunci când norma juridică obligă la o anumită conduită, iar, prin fapta sa, un subiect încalcă această prevedere (afişând dispreţ faţă de reglementarea legală), intră în acţiune sancţiunea normei juridice”.[23]

Prin fapta ilicită concretă nu se realizează doar o încălcare a normelor legale, ci se produce şi o tulburare a exercitării drepturilor subiective. Fapta are o existenţă concretă, realizându-se printr-o manifestare umană exteriorizată. „Fapta ilicită e acţiunea sau inacţiunea purtate de cineva, al cărei rezultat constă în lezarea unui drept subiectiv sau unor interese legitime ale unei persoane”.[24]

Fapta ilicită se poate manifesta atât ca acţiune, cât şi ca inacţiune, rezultatul fiind acelaşi, iar obligaţia de reaparare instituindu-se indiferent de forma de manifestare.

Cea de-a doua condiţie a răspunderii juridice este vinovăţia. Aceasta implică libertatea de acţiune a subiectului, posibilitatea ca acesta să îşi aleagă conduita. Pe cale de consecinţă „atunci când factorii naturali, procesele şi mecanismele biologice şi fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a acţiona cu discernământ, răspunderea juridică nu se va declanşa”.[25] Cel care săvârşeşte fapta ilicită îşi proiectează, anterior acesteia, reprezentarea atât a acţiunii sau inacţiunii sale, cât şi a rezultatului acesteia. „Vinovăţia există anterior faptei propriu-zise, din momentul în care subiectul o proiectează mental, în vederea săvârşirii ei, sau numai şi-o reprezintă mental, cu hotărârea să nu o convertească în faptă, conştient fiind, totuşi, de atentatul în spirit asupra valorilor şi normelor”.[26]

Consecinţa faptei ilicite săvârşită cu vinovăţie de către subiectul de drept, prejudiciul este o altă condiţie a răspunderii.

Principiul dreptului natural, pe care îl analizăm aici, se referă tocmai la acoperirea pagubei. Într-o primă accepţiune, rezultatul faptei ilicite constă într-o tulburare a ordinii de drept, a raporturilor sociale. Încălcarea drepturilor sau intereselor individului se răsfrânge asupra societăţii în general. Teama fiecăruia că ar putea fi următoarul care va fi prejudiciat printr-o faptă a altuia este reală şi a stat la baza constituirii statului prin contractul social. Fiecare individ a fost de acord să cedeze statului părţi ale sferei sale juridice tocmai pentru ca statul să-i protejeze drepturile şi interesele.

Literatura de specialitate, ca şi practica, au distins între atingeri ale unui drept subiectiv şi atingeri ale interesului persoanei. Se consideră că, în ambele situaţii, se crează un prejudiciu persoanei, care poate fi material sau moral. Indiferent însă de natura prejudiciului acesta va trebui să fie acoperit. Pe de altă parte, a delimita care este interesul protejat printr-o anumită normă juridică poate deveni imposibil. Un sistem de drept, în general, protejează interesul naţiunii care l-a creat, dar aceste interese nu trebuie să intre în contradicţie cu interesele general umane ale omenirii, în general, ci „trebuie să se interechilibreze şi să echilibreze interesele generale ale naţiunilor lor cu interesele particulare ale fimelor, companiilor, societăţilor comerciale transnaţinale, cu acelea ale asociaţiilor culturale regionale, interetnice, planetare etc.”.[27]

Numai privit din această perspectivă, a interesului general, prejudiciul cauzat unui individ se răsfrânge asupra tuturor. Dacă este nesocotit dreptul unuia, toţi ceilalţi oameni sunt îndreptăţiţi să se simtă în pericol, ordinea de drept fiind cea care are de suferit.

În legislaţie este consacrată, pe lângă răspunderea persoanlă, ca regulă generală, şi răspunderea pentru fapta altuia, ori pentru animale sau lucruri în general. „Răspunderea pentru un delict comis de altul, deci cazul în care sancţiunea se îndreaptă împotriva altcuiva decât delincventul, poate avea efect preventiv doar dacă între cei doi există o relaţie care justifică ideea că individul supus îndatoririi, potenţialul delincvent, resimte aplicarea sancţiunii şi atunci ca pe un rău când ea se îndreaptă asupra altui individ ca obiect al răspunderii, dacă acesta este, de exemplu, un membru al familiei sale, al tribului sau al statului său, adică al unui grup ai cărui membrii se identifică unul cu altul mai mult sau mai puţin, dacă individul supus îndatoririi şi individul care răspunde aparţin aceluiaşi colectiv”.[28]

Acest tip de răspundere nu se confundă însă cu situaţia represaliilor asupra unui întreg grup ca urmare a fapteiunuia din membri săi. Această din urmă situaţie, de răspundere colectivă „este un element caracteristic al ordinilor de drept primitive şi se află într-o strânsă legătură cu gândirea şi simţirea orientate spre identificare a primitivilor”.[29]

O situaţia aparte în sfera reparării prejudiciului o constituie abuzul de drept. În sfera acestuia nu se circumscrie situaţia existenţei abuzive a unui drept subiectiv, ci exercitarea sau neexercitarea sa abuzivă susceptibilă să prejudicieze pe altul. „Orice abuz de drept subiectiv presupune două elemente: unul sibiectiv, care constă în exercitarea cu rea credinţă a dreptului respectiv (constituţional, administrativ, civil, penal etc.); şi altul obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv în cauză de la scopul pentru care a fost recunoscut ca fiind finalitatea sa legală”.[30]

Pentru ca un drept să îşi îndeplinească funţiile sale trebuie să se plaseze în echilibru cu interesul. Ori de câte ori acest echilibru este rupt acest lucru constituie o exercitare ilicită a dreptului subiectiv, cu depăşirea limitelor acestuia. Actul antisocial se produce indiferent de intenţia titularului acestui drept.

Prin consecinţele sale prejudiciabile, abuzul de drept dă naştere, în sarcina titularului dreptului la o obligaţie de a repara prejudiciul, la fel ca în cazul unei fapte ilicite. Exercitarea drepturilor subiective cu depăşirea limitelor lor, poate să nu constituie în sine o acţiune ilicită, dar este de natură a da naştere la obligarea de acoperire a prejudiciului produs.

Principiul din dreptul roman, conform căruia neminem laedit qui suo iure utitur nu îşi mai găseşte aplicare în întregime în dreptu modern. „Maxima citată nu s-ar putea referi decât la exerciţiul normal şi just al dreptului subiectiv, fără a-l deturna prin orice formă a răspunderii civile (delictuală sau quasi-delictuală) de la scopul în vederea căruia dreptul a fost recunoscut de lege”.[31]

Obligația respectării cuvântului dat şi a îndeplinirii întocmai a obligaţiilor asumate

Principiul pacta sunt servanda îşi găseşte o aplicaţie largă, atât în materia dreptului internaţional, cât şi în cea a dreptului privat.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre state, deoarece nu există o putere supraordonată care să exercite o forţă coercitivă în cazul nerespectării angajamentelor luate de către state, convenţiile şi tratatele dintre acestea se presupune că vor fi îndeplinite şi respectate doar prin faptul încheierii lor. În acest caz singura sancţine pentru nerespectare este de natură morală. În anumite circumstanţe însă, când se întrunesc voinţele mnai multor state, se poate recurge şi la forţă, acest lucru constituind o situaţie de excepţie.

Este evident că Organizaţia Naţiunilor Unite poate lua unele decizii, cu majoritate, dar care se dovedesc dificil de aplicat în fapt. Totuşi, statele posedă o conştiinţă, numită opinie publică: a vrea să te supui dreptului nu este deci o naivitate, ci o probă de optimism.[32]

În ceea ce priveşte Comunitatea europeană, se observă că, chiar în lipsa unui „jandarm”, statele sfârşesc prin a se supune regulilor edictate de către structurile conducătoare. De asemenea, ordinea comunitară are propriul judecător, ca, de altfel, şi ordinea internaţională. Deciziile pronunţate de către aceste instanţe nu rămân simple litere moarte, ci „au un impact ideologic şi finalmente practic foarte mare, ele traducând existenţa unei ordini juridice, totuşi limitate, deasupra ordinii comunitare, prin numărul de state care au semnat Convenţia”.[33]

Acelaşi principiu, pacta sunt servanda, îşi găseşte aplicaţie şi în domeniul dreptului privat. Convenţiile legal încheiate între părţi trebuie aduse la îndeplinire, nerespectarea lor ducând la perturbarea comerţului juridic. În cazul neîndeplinirii obligaţiilor există, în primul rând, o sancţiune morală legată de nerespectarea cuvântului dat, apoi legea prevăzând alte sancţiuni specifice.

Potrivit art. 1270, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Aceasta înseamnă că, atât creditorul, cât şi debitorul dintr-un raport juridic sunt ţinuţi să îşi respecte unul faţă de celălalt cuvântul dat şi să îşi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţile asumate. „Regula cuprinsă în ar. 970, alin. 1 (actualmente art. 1270) Cod civil are semnaificaţia, în primul rând, în faptul că părţile contractante şi, mai ales debitorul, trebuie să execute cu fidelitate obligaţiile, cu toate dificultăţile mai mult sau mai puţin serioase ce ar putea să se ivească pe parcursul executării contractului”.[34]

Actul juridic civil care se naşte şi cuprinde în el manifestarea de voinţă a părţilor, încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în ce priveşte condiţile esenţiale dobândeşte forţă obligatorie pentru persoanele care şi-au manifestat voinţa libere şi conştiente. „Din momentul în care a dobândit forţă obligatorie, actul juridic îşi produce consecinţele, fără a putea fi stins decât printr-un nou acord de voinţă între actanţi sau o modificare a voinţei în cazul actului unilateral; exercitarea drepturilor subiective civile de către titular are loc de plin drept în acest interval de timp, sub rezerva ca ea să nu fie utilizată în chip abuziv, prin invocarea principiului libertăţii”.[35]

Respectarea cuvântului dat, ca principiu al dreptului natural constituie garanţia naşterii şi perpetuării raporturilor între oameni. Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic îl reprezintă necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de acesta şi imperativul moral al respectării cuvântului dat.

În ceea  ce priveşte convenţiile legal încheiate, acest principiu dă naştere următoarelor consecinţe (apud D. Gherasim, op. cit.): debitorul trebuie să se abţină de la orice fraudă în executarea contractului, debitorul are obligaţia de a garanta prestaţia şi este obligat să predea, pe lângă bunul principal, toate accesoriile acestuia.

Prin intermediul şi al acestui principiu se realizează punerea în legătură între drept şi morală. Aceasta din urmă „este impregnată în toate domeniile vieţii comunitare, a vieţii personale, în politică, precum şi în ştiinţă, în familie (…) în aplicarea dreptului ca şi în şcoală”.[36]

Atât în drept, cât şi în domeniul moralei se aplică ideea de obligaţie. Dintr-o anumită perspectivă doar în ceea ce priveşte sistemul dreptului s-ar putea vorbi despre drept şi obligaţie corelativă acestuia însă nici în domeniul moralei nu lipseşte această dualitate. „Când s-a spus că în morală nu există drepturi, s-a înţeles că nu există drepturi în sensul juridic şi aceasta e evident; dar dacă există obligații, nu putem să nu concepem că ar exista și drepturi, numai că sunt cu același caracter ca acela al obligațieirespective, adică pur morale[37].

Revenind la raportul juridic şi la forţa obligatorie a contractului este evident că nerespectarea cuvântului dat va avea, în primul rând, sau pe primul palier al analizei, impact asupra moralei, deoarece „dreptul nu este decât trunchiul cu ramurile, iar rădăcinile sunt morala, pentru că, în întegime, dreptul se întemeiază pe ideea morală”.[38] „Dacă persoana este liberă să încheie un act juridic, în egală măsură ea trebuie să fie respondabilă pentru actele încheiate, iar această responsabilitate înseamnă și presupune obligativitatea, și nicidecum facultatea angajamentelor legal asumate, ceea ce însemană posibilitatea, în caz de nevoie, de executare silită a acestor angajamente,fie în natură, fie în echivalent”[39].

Important de subliniat este faptul că, potrivit art. 1170 Cod civil părţile contractului trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie. „Funcția limitativă a bunei-credințe în executarea contractelor pune accent pe rolul creditorului și înglobează teoria abuzului de drept. Dacă există abuz de drept, atunci motivele exercitării dreptului, maniera de exercitare a dreptului sau rezultatele obținute prin exercitarea dreptului sunt contrare bunei-credințe. Având în vedere fundamentul delictual al teoriei abuzului de drept, s-a afirmat în doctrina franceză că, în sfera contractuală și în etapa executării contractului, este mai potrivit să se vorbească de reaua-credință a creditorului care își exercită drepturile fie cu scopul de a prejudicia debitorul, fie într-o manieră excesivă sau nerezonabilă, fie când rezultatul obținut prin exercitarea drepturilor sale este dezechilibrat sau inechitabil”[40].

Dreptul solicită de la oameni ca fiecare să îl lase pe celălalt să îşi urmărească propriul destin moral, rezultând că obligaţia juridică ar apărea, în primul rând, ca inacţiune, pe când cea morală – a fi bun cu ceilalţi – are caracter pozitiv. Dacă debitorul trebuie să plătească la termen o sumă de bani sau trebuie să presteze un serviciu, în primul rând, prin îndeplinirea acestor obligaţii, se arată respectul faţă de personalitatea, cu toate faţetele acesteia, a creditorului, pentru că acesta a fost de acord, anterior, să ajute pe actualul debitor, împrumutându-l. Dacă suma de bani nu ar fi restituită, patrimoniul creditorului ar fi ştirbit, acesta nu şi-ar mai putea indeplini toate aspiraţiile sau dorinţele, dezvoltarea sa ar putea fi pusă în pericol şi i s-ar crea un prejudiciu care este totdeauna o manifestare a injustului. „În sfârșit, este de reținut că actul juridic valabil încheiat are forță obligatorie nu numai pentru părțile sale, ci și pentru organul de jurisdicție învestit cu soluționarea unui litigiu derivând dintr-un astfel de act”[41].

Respectarea autorităţilor legitime

Statul a fost creat de către indivizii izolaţi şi supuşi tuturor primejdiilor, atât din partea altora, cât şi din partea naturii, pentru a se realiza binele tuturor, pentru ca fiecare om să capete siguranţa că drepturile şi interesele sale sunt apărate.

Crearea statului reprezintă condiţia dezvoltării libertăţii, bogăţiei şi realizării intereselor, el dând omului siguranţă în exercitarea activităţilor sale.

Tradiţia contractuală, născută din teoria contractului social este dominantă în  ceea ce priveşte chiar diferitele sisteme de stat, care trebuie să înveţe că individul este important, iar statul este agentul universal şi omnipotent al progresului. Omnipotenţa teoretică a statului se traduce în practică prin omnipotenţa guvernanţilor, a autorităţilor legitime ale statului.

Faţă de scopul pentru care a fost creat statul, binele tuturor, este necesar ca fiecare individ să arate respect faţă de acesta, faţ ăde reprezentanţii statului, deoarece activitatea acestor organe se va răsfrânge benefic şi asupra sa. „Activitatea interpretată ca administraţie de stat reprezintă o realizare nemijlocită a scopului statal, căci este un comportament atribuit statului, care alcătuieşte conţinutul unor obligaţii juridice”.[42] Statul se manifestă în sensul îndeplinirii scopului pentru care a fost creat, nu numai atunci când edictează norme juridice pe care cetăţenii sunt obligaţi să le respecte, ci, mai ales, când statul provoacă starea de respect prin activitatea organelor sale, „atunci când statul construieşte şi pune în funcţiune căi ferate, construieşte şcoli şi spitale, asigură instruirea, îngrijeşte bolnavi, pe scurt, desfăşoară activitate economică, culturală, umanitară în acelaşi mod ca persoanele private”.[43]

Este necesar, pentru a putea fi respectat, ca statul, prin organele sale, să nu limiteze sau să violeze intimitatea conştiinţei prin interdicţii arbitrare şi nici să acţioneze în aşa fel încât iniţiativa cetăţenilor săi să fie eliminată. Statul tinde să îşi dezvolte activitatea, în funcţie de dezvoltarea generală a societăţii, în funcţie dec aspiraţiile fiecărui individ. „După cum activitatea individului se întinde şi se exercită în forme tot mai noi şi mai vaste, odată cu creşterea civilizaţiei, la fel şi statul, supremul regulator al activităţilor individuale trebuie să îmbrăţişeze un domeniu tot mai vast”.[44]

Este evident că legislaţia cunoaşte o continuă dezvoltare şi modificare, ajungându-se la legiferarea a tot mai multe situaţii care în trecut scăpau reglementării, ori nu existau. „Statul modern şi-a mărit ingerinţa în domenii noi şi multiple. În acelaşi timp însă, individul a revendicat pentru sine anumite sfere de activitate, şi-a mărit autonomia acolo unde altădată i-a fost nesocotită de către Stat. Statul a pierdut, încetul cu încetul, atribuţiunile care însemnau o restrângere a drepturilor individuale”.[45]

Pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia a fost creat şi, în acest fel, pentru a-şi menţine respectul indivizilor care îl compun, statul trebuie să acţioneze întotdeauna în acord cu regulile edictate chiar de el, în acord cu dreptul pozitiv. Statul este o enormă maşinărie, cu o structură puternică, dar „această maşină sau această entitate totodată produce dreptul şi se conduce, în principiu, după drept”.[46] „Statul poate şi trebuie să cuprindă în sfera sa orice activitate, şi trebuie să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în forma dreptului, aşa fel încât fiecare act al său să se întemeieze pe lege, care e manifestarea voinţei generale”.[47]

Pentru ca statul să acţioneze în consonanţă cu dreptul este necesară separarea puterilor în stat, conforma tezei fundamentată de către Montesquieu în „Despre spiritul legilor”. Această separaţie nu înseamnă însă o lipsă de corespondenţă între ele pentru că „o atare independenţă absolută, care să constituie raportul puterilor ca ceva negativ, în sensul că tot ce face una faţă de cealaltă, devine un act ostil, cu destinaţia să i se împotrivească”.[48]

Între dreptul pozitiv şi statul care l-a edictat există o puternică întrepătrundere, în sensul că normele juridice sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii, iar în cazul nerespectării acestora, organele specializate ale statului vor sancţiona un astfel de comportament. Pe de altă parte, chiar statul, ca sursă a normelor dreptului pozitiv, trebuie să se supună acestora, în cazul încălcării existând, de asemenea, sancţiuni. Statul poate să abroge norme de drept dar, atât timp cât sunt în vigoare, trebuie să le respecte.

Corelaţia între sistemul etatic şi cel al dreptului are ca punct de plecare statutul omului în societate. Viaţa colectivă înseamnă convieţuire, adică viaţă împreună cu ceilalţi, ceea ce omul caută potrivit naturii sale, potrivit pornirilor şi conştiinţei sale. Faptul că dreptul şi statul, acesta din urmă ca sursă şi mijloc de punere în acţiune a primului, conlucrează la o viaţă în comun tot mai bună, duce la concluzia că omul trebuie să respecte atât normele juridice, cât şi autorităţile statale legitime, ambele văzute ca mijloace ale realizării tuturor dezideratelor binelui comun.

Statul oferă acord la antiteza între individ şi societate, deoarece, prin structura sa şi prin scopul pentru care a fost creat, oferă protecţie individului faţă de pornirile rele ale celorlalţi, dar oferă totodată şi protecţie societăţii împotriva celui care ar veni să încalce regulile stabilite. Respectarea statului şi a autorităţilor sale este necesară deoarece statul reprezintă „sinteza tuturor şi are ca lege statornică a activităţii sale reafirmarea drepturilor (individuale) prin voinţa generală”.[49]

De asemenea, mai mult decât voinţa generală, în epoca noastră statul crează şi alte competenţe şi identifică şi alte domenii de implicare. Este de observat tot mai marea implicare a statului în rezolvarea problemelor legate de venituri, locuri de muncă, sănătate, asistenţă socială, poluarea mediului, droguri şi crimă organizată. Este evident că, diminuând sau chiar poate, ipotetic, rezolvând şi aceste probleme scopul pentru care a fost creat statul – binele comun – va if mai uşor de atins.

  1. Concluzii

Doar respectând autoritatea etatică şi organele prin care aceasta se pune în practică și respectând pe cel de lângă tine, prin acoperirea unui prejudiciu prodis sau prin respectarea cuvântului dat, va fi posibil pentru fiecare individ în parte, dar şi ca societate, să se realizeze bunăstare, atingerea intereselor, siguranţă şi securitate socială.

Statul îşi atinge scopul pentru care a fost creat şi prin legile pe care le edictează. Regulile de drept sunt menite să limiteze porniririle antisociale, încercările de nesocotire a drepturilor şi intereselor oamenilor. Toate legile oamenilor, dreptul pozitiv, îşi trag seva din dreptul natural, care prescrie oamenilor cel mai bun comportament pentru toţi.

Guvernul care va da legi cetăţenilor săi în acord cu dreptul natural, va fi cel care îi va avantaja cel mai mult. Toţi oamenii, ca toate fiinţele, de altfel, sunt supuşi legii naturale; în consecinţă, fundamentul statului trebuie să se regăsească în aceasta pentru ca să fie respectat.

Legile pozitive sunt reguli stabilite de autoritatea suverană pentru a fixa ordinea în administraţie, pentru a asigura protecţia societăţii, pentru a face observate legile naturale, pentru a regle drepturile individuale. Dar, înainte de toate, trebuie cunoscută legea naturală. Fără aceasta guvernele şi conduita oamenilor nu pot fi decât tenebre, confuzie şi dezordine. Numai legea naturală poate fi la baza legislaţiei umane, a statului şi a autorităţilor acestuia, de aici rezultând şi obligaţia de a le respecta.

Bibliografie:

  1. Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., Teoria generală a dreptului, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2005
  2. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1997
  3. Vecchio, del, G, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1992
  4. Geny, F., Methode d’interpretation et sources en droit privé positif, Librairie de Droit&Jurisprudence, Paris, 1911
  5. Craiovan, I., Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, București, 2010
  6. Craiovan, I., Filosofia dreptului, Editura Pro Universitaria, București, 2012
  7. Popa, N., „Principiile dreptului” în volumul In Honorem Gheorghe Mihai, Editura Universul Juridic, București, 2016
  8. Mihai, G, Motica, R., Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1997
  9. Mihai, G., Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor subiective, vol. IV, Editura AllBeck, Bucureşti, 2005
  10. Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000
  11. Mihai, G., Motica, R., Fundamentele dreptului. Optima justitia, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999
  12. Gherasim, D., Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1981
  13. Jestaz, Ph., Le droit, Dalloz, Paris
  14. Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995
  15. Nicolae, M., Drept civil. Teoria genrală, vol. II Teoria drepturilor subiective civile, Editura Solomon, București, 2018
  16. Floare, M., Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, Editura Universul Juridic, București, 2015

[1] Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., Teoria generală a dreptului, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2005, p. 34;

[2] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1997;

[3] Popa, N. et all. [1], p. 40;

[4] Popa, N., et. all, [1], p. 35;

[5] Popa, N., et. all, [1], p. 41;

[6] idem, p. 42;

[7] Vecchio, del, G, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1992, p. 30;

[8] Geny, F., Methode d’interpretation et sources en droit privé positif, Librairie de Droit&Jurisprudence, Paris, 1919;

[9] Craiovan, I., Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 240;

[10] Craiovan, I., Filosofia dreptului, Editura Pro Universitaria, București, 2012, p. 202;

[11] Popa, N., „Principiile dreptului” în volumul In Honorem Gheorghe Mihai, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 198;

[12] Mihai, G, Motica, R., Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 133;

[13] citat în Mihai, G, Motica, R., [12], p. 134;

[14] idem, p. 135;

[15] Popa, N., [1], p. 109;

[16] Mihai, G., Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor subiective, vol. IV, Editura AllBeck, Bucureşti, 2005, p. 190;

[17] idem, p. 191;

[18] Eliescu, M., Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 5, citat în Popa, N., et all., [1], p. 288;

[19] Mihai, G., [16], p. 190;

[20] Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 159;

[21] idem, p. 160;

[22] Popa, N., et. all., [1], p. 290;

[23] Popa, N., et all., [1], p. 291;

[24] Mihai, G., [16], p. 193;

[25] Popa, N., et. all., [1], p. 292;

[26] Mihai, G., Motica, R., Fundamentele dreptului. Optima justitia, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999, p. 152;

[27] Mihai, G., Motica, R., [26], p. 162;

[28] Kelsen, H., [20], p. 157;

[29] Kelsen, H., [20], p. 158;

[30] Mihai, G., [16], p. 203;

[31] Gherasim, D., Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1981, p. 105;

[32] Jestaz, Ph., Le droit, Dalloz, Paris, p. 47;

[33] idem, pp. 47-48;

[34] Gherasim, D., [31], p. 78;

[35] Mihai, G., [16], p. 261;

[36] Mihai, G., Motica, R., [16], p. 76;

[37] Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995, p. 375;

[38] Djuvara, M., [37], p. 376;

[39] Nicolae, M., Drept civil. Teoria genrală, vol. II Teoria drepturilor subiective civile, Editura Solomon, București, 2018, p. 486;

[40] Floare, M., Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 245;

[41] Nicolae, M., [39], p. 485;

[42] Kelsen, H., [20], p. 350;

[43] idem, p. 350;

[44] Vecchio, del, G., [7], p. 292;

[45] idem, p. 292;

[46] Jestaz, Ph., [32], p. 42;

[47] Vecchio, del, G, [7], p. 292;

[48] Popa, N., et all., [1], p. 86;[49] Vecchio, del, G., [7], p. 293;