conf. univ. dr. Cezar TITĂ
avocat, Baroul Vâlcea
Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova
Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice Brașov
Universitatea SPIRU HARET
Dana TITĂ
avocat, Baroul Vâlcea
Abstract: From ancient times the people have felt that, above them, the states and the positive law, there is something above the human will or the temporary leader. This concept is Justice, treated both in Greek and Roman mythologies, as well as in the treatises of classical and modern philosophy. Christian writers have acknowledged the existence of the idea of Justice, but have intertwined it with the Bible, thus reconciling it with the Word of God. Justice needs to be found in human laws, guiding the actions of the community and individuals, including when it is necessary to punish illegal behavior.
Rezumat: Din cele mai vechi timpuri oamenii au simțit că, deasupra lor, a statelor și a dreptului pozitiv, există ceva mai presus de voința umană sau a conducătorului vremelnic. Acest concept este Justiția, tratată atât în mitologiile grecești și romane, cât și în tratatele de filosofie clasice, dar și moderne. Scriitorii creștini au recunoscut existența ideii de Justiție, dar au împletit-o cu Biblie, punând-o astfel în acord cu Cuvântul Domnului. Este necesar ca Justiția să se regăsească în legile umane, să ghideze acțiunile comunității și ale indivizilor, inclusiv atunci când este nevoie să fie sancționate comportamente nelegale.
Keywords:
Justice;
Natural law;
Positive law;
Moral;
Christianity;
Cuvinte cheie:
Justiție;
Drept natural;
Drept pozitiv;
Morală;
Creștinism.
Introducere
Dicționarele definesc Justiția fie ca un principiu moral ce presupune respectarea dreptului și a echității (Marea Enciclopedie Britanică), fie ca un principiu superior care vizează justețea, moralitatea și respectarea drepturilor tuturor (Marea Enciclopedie Franceză), ori dreptate sau putere de a face dreptate fiecăruia, de a răsplăti sau de a pedepsi (Micul Dicționar academic). „Justiția este o confruntare, o luptă. Dacă n-ar fi existat injustiția, s-ar fi ignorat până și numele justiției”. (Bădescu, M., 2020, p. 92)
Cercetarea istorică a dreptului relevă un fapt semnificativ: evoluția civilizației umane este străbătută de un fir al Ariadnei, care este ideea de Justiție, fiecare bazin de civilizație și fiecare sistem de drept conținând în substanța sa acest deziderat. Totodată, cercetarea istorică a dreptului mai relevă și faptul că acesta conține, indiferent de epoca istorică analizată, anumite constante – instituții juridice care își mențin existența de-a lungul tuturor perioadelor istorice. Existența Justiției și a necesității acesteia, percepută în toate comunitățile, înseamnă că oamenii au acceptat existența unor prescripții fundamentale preexistente, desprinse din rațiune sau dintr-o ordine supraindividuală și al căror scop este acela de a da siguranță vieții sociale (Craiovan, I., 2020, p. 442).
Existența societății, a comunității oamenilor, este confirmată pe deplin deoarece, făcând apel la istorie, vom vedea întotdeauna că oamenii au trăit în comun și că indivizii izolați nu au realizat nimic. Trăind în comunitate, oamenii au putut să realizeze că există o legătură indisolubilă între drepturi și obligații, că realizarea justiției este posibilă doar cu referire la societate, că fiecare individ se simte atras de semenii săi, pentru că el are drept condiție a propriei existențe, existența societății. Grupările sociale sunt de două feluri, aprecia Mircea Djuvara (Djuvara, M., 1999, p. 298): unele voluntare, cum ar fi societățile și asociațiile, cu un rol important astăzi, iar altele naturale, cum ar fi tribul sau clanul primitiv, familia sau națiunile, sau, în fine, statul care reprezintă cea mai mar grupare sociologică naturală. „Există astfel o persistență în mentalitatea societăților așa de puternică, încât, dacă se absorb rasele, unele de altele, ele pierd mentalitatea lor specifică spre a se adapta mentalității poporului în care se pierd” (Djuvara, M., 1999, p. 299).
- Justiția în mitologia și filosofia Greciei și Romei antice
În Grecia antică, Justiția era personificată de zeița Themis, care simboliza ordinea sociale sancționată religios și garantată de justiția divină. Numele zeiței este același cu substantivul comun cu aceeași formă și înseamnă, având la bază o rădăcină indo-europeană, „a pune”, „a stabili”, „a fonda”). Inițial, substantivul însemna dreptul fiecăruia de a vorbi neîngrădit în adunare, apoi ansamblul practicilor tradiționale pe care se bazează o comunitate politică. Themis este fiica lui Uranos (Cerul) și a Pământului (Gaia), titanidă, a doua soție a lui Zeus și mama Moirelor, a celor trei Hore (Eunomia – Buna rânduială; Dike – Dreptatea; Eirene – Pacea), cu care se asociază și se completează semnificația ei, a nimfelor și a lui Prometeu (după Eschil) ( Petre, Z., Lițu, A., Pavel, C., coordonatori, 2011, pp. 346-347).
„Themis” înseamnă „legea naturii” și era considerată „personificarea ordinii divine, a legii și a obiceiurilor”. Sub oblăduirea ei normativă se desfășoară practica banchetului și tot ea, alături de Zeus, patronează adunările oamenilor. Dreptul natural nu este în ansamblul său o construcție absolută, ci are un conținut variabil pentru că „Ceea ce variază nu este numai legislația pozitivă, ci este și pretinsa legislație ideală, care este ea însăși contingentă, arbitrară, destinată a suferi influențele timpului, mediului, caracterelor individuale” (Tită, C., 2020, p. 147).
În momentul actual, datorită simbolisticii denaturate de juriștii romani, Themis este considerată zeiță a Justiției și apare reprezentată cu spadă, legată la ochi, ducând în mână o balanță și zdrobind șarpele cu călcâiul, eventual pe o carte. În realitate, Justiția este personificată de fiica lui Themis – Dike (ordinea cea dreaptă și procedurile juridice). Fiica intră în scenă când mama ei este vătămată, când ordinea firească este nesocotită. Când este jignită, Dike stă în spatele tronului lui Zeus, care pedepsește în numele ei. Dike moștenește de la mama ei balanța, atribut caracteristic ce cântărește partea dreaptă a fiecăruia.
Interesant este că, încă din Antichitate, s-a considerat că antonimul lui Dike nu este Adikia (absența justiției, nedreptatea), ci Hybris (nemăsura, transgresiunea). Dike este apropiată atât de lumea subpământeană, datorită caracterului său răzbunător, cât și de Zeus, ca zeu al suveranității.
În iconografia antică, Dike apare frecvent în opoziție cu Adikia, adică o femeie frumoasă care lovește o femeie urâtă, iar în majoritatea acestor reprezentări Dike este înarmată cu un ciocan, cu care o lovește pe oponentă (spre exemplu, pe o amforă de sfârșit de secol VI î. Hr., Dike o prinde pe Adikia, urâtă și plină de tatuaje – semn al unei condiții servile a celei din urmă – și se pregătește să o lovească cu ciocanul). În alte scene pictate pe kratere, Dike, înarmată cu o spadă, este prezentă în lumea subpământeană, împreună cu mai multe personaje (Hades, Persefona, Tezeu, ș.a.).
La romani, popor realist și pragmatic, Themis devine Justiția, iar Legislația romană are ceva din perenitatea vecină cu eternitatea a Zeiței. O mare parte dintre Legile romane sunt valabile și azi, unele dintre ele fiind intangibile. Chiar și „Codul lui Napoleon” intră pe făgașul Zeiței, încât, de la romani la români, peste toate zig-zagurile istorice, există și o coerență, una invizibilă în interior, și vizibilă doar în exterior, prin trădările ei.
Zeița Themis are două funcții de bază, una pe verticală și alta pe orizontală. Fiică a Cerului și a Pământului, ea are înțelesurile înscrise în diapazonul acestui interval, care, pe verticală și de Sus în Jos cuprinde treptele: Legea divină, Legea Naturii, Cutuma, care este Legea tradițională, nescrisă. Ne putem mișca și invers, adică de Jos în Sus, iar această mișcare trebuie să o facă și Judecătorul, care, trecător fiind pe Pământ, stă și trebuie să rămână în umbra eternă și protectoare a Zeiței. Iar pe orizontală, adică pe Pământ, Zeița face trecerea de la Cutumă la norma juridică.
Pentru a-i face profilul complet, trebuie să remarcăm Eșarfa cu care Zeița este legată la ochi. Zeița nu este nici oarbă și nici chioară, ci vede chiar foarte bine. Numai că nu este vorba de ochiul exterior, adică de retină, ci de ochiul interior, care vede ceea ce retina nu vede. Chiar în acest înțeles spunea și Eminescu: „Fiindcă ochiul, închis afară, înăuntru se deschide”.
Pot fi percepute doar efectele exterioare ale Legii, cele pozitive sau abaterile de la Lege, dar nu și Legea, care este invizibilă pentru ochiul exterior, pentru retină. Observăm însă că Eșarfa nu acoperă și urechile Zeiței, și pe bună dreptate. Mărturia faptelor petrecute, fie ele bune sau rele, o dau ochii, nu urechile. Martorul este chemat în fața Judecătorului ca să spună ce a văzut, nu ce a auzit. Cu siguranță că zeița privește de Sus, cu un surâs ironic, așa-numitele „informații din surse”. O bună parte dintre aceste „informații” sunt din auzite. Și așa cum în folclor, textele orale, rostite sau cântate, trec „din gură în gură”, tot așa, textele rostite, dar numai auzite, se propagă din auzire în auzire, dar nu până la asurzire, ci până la zvonuri și mai departe ca Zvonuri-Zvonistică. Zeița nu are urechi pentru zvonuri, ea bazându-se pe Ochiul interior, care este Unul, în timp ce ochii și urechile fiziologice sunt câte două, de Stânga și de Dreapta. Și, dacă folosind ambii ochi exteriori, nu putem vedea esențialul invizibil, atunci cum îl putem vedea cu un singur ochi, fie el de Stânga sau de Dreapta!? (Tită, C., 2020, pp. 148-149)
Balanța pe care Zeița o ține în mână este un vechi simbol al dreptății, al măsurii, al prudenței, al echilibrului, deoarece funcția sa corespunde tocmai cântăririi faptelor. Asociată cu spada, balanța semnifică Justiția, dublată de Adevăr. Balanța ca simbol al judecății nu este decât o acceptare extensivă a justiției divine. În Egiptul antic, Osiris cântărea sufletele morților, în iconografia creștină (catolică) balanța este ținută de Sfântul Mihail, Arhanghelul Judecății, balanța judecății este evocată în Coran, iar în Tibet, talerele balanței care trebuie să cântărească faptele bune și pe cele rele ale oamenilor sunt încărcate cu pietricele albe și negre. În Persia, îngerul Rashnu, așezat lângă Mithra, cântărește spiritele pe puntea destinului; un vas grecesc îl reprezintă pe Hermes cântărind sufletele lui Ahile și Patrocle.
La greci, balanța este atribuită lui Themis, care stăpânește lumile, așa cum arătam, după o lege universală și care apare (în Iliada de exemplu) ca simbol al destinului. Noțiunea de destin, implicând-o pe cea de timp trăit trimite la legătura dintre balanță și Saturn (Cronos).
Acesta din urmă, judecător și executor, măsoară viața umană și ține și cumpăna, egală sau nu, între ani, anotimpuri, nopți și zile. Acul Balanței, când talerele sunt echilibrate sau spada care este identificată cu acesta, semnifică Mijlocul Neschimbător. Echilibrul semnificat de balanță indică o întoarcere la unitate, adică la nemanifestat, căci tot ceea ce este manifestat este supus dualității și opozițiilor ( a se vedea Petre, Z., et all, 2011 și Graves, R., 2018).
Justiția reprezintă acea stare generală ideală a societății, realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime (Popa, N., 2020, p. 123). „Justiția este într-o strânsă corelație cu dreptul. A încălca exigențele Justiției înseamnă a viola drepturile celorlalți (…) Justiția în limitele ei stricte se opune carității, milei, indulgenței. Caritatea ne obligă să facem bine celorlalți (…) Justiția ne cere să nu le facem rău. Principiile obligatorii ale Justiției: să nu ucizi, să nu rănești, să nu furi, să nu răpești libertatea sau demnitatea, se adaugă îndatoririi generale care ne obligă să respectăm drepturile personalității celorlalți și, în consecință, să nu le fie răpită niciuna din capacitățile, virtuțile lor naturale. Justiția constă, mai presus de orice, în a restitui fiecăruia ce i se datorează, călăuzind relațiile sociale și determinând direct relațiile oamenilor cu semenii lor” (Mazilu, D., 2009, p. 180).
Prin intermediul legilor statul reglementează viața cetățenilor. Justiția, care formează conținutul și scopul legilor, rezultă din egalitate, însă Aristotel realizează o analiză a acesteia, distingând între justiția distributivă și justiție corectivă (comutativă).
Dacă prima se aplică în cazul repartizării onorurilor și bunurilor, tinzând ca fiecare să primească potrivi meritelor sale, cea de-a doua, „care ar putea să se numească și rectificativă, egalizatoare sau sinalagmatică, adică regulatoare a raporturilor de schimburi reciproce” (Vecchio, del, G., 1997, p. 56) veghează la a nu se primi nici mai mult nici mai puțin, fiind „mijloc între daună și câștig” (Vecchio, del, G., 1997, p. 57).
Aristotel distinge între dreptatea distributivă (împărțită), ale cărei reguli impun un anumit mod de împărțire, și dreptatea retributivă (bazată pe pedeapsă și recompensă), ale cărei reguli impun o protecție a individului față de vătămările produse prin violență și înșelăciune.
Unele din regulile de conduită sunt reguli ale unui drept supraordonat dreptului pozitiv, ținând de ideea de justiție. Trebuie respectată persoana altuia, bunurile, trebuie acoperite pagubele injuste, trebuie respectate autoritățile publice competente. O legislație poate adopta chiar anumite reguli injuste sau rele. Dar aceste principii trebuie puse în operă prin intermediul altor reguli, care sunt cerute și înconjoară relațiile sociale cu un fel de halo de putere.
Există dispoziții ale dreptului pozitiv (prescripții legislative sau o lege în totalitate) care sunt rele, manifest injuste, dar sunt obligatorii, au valabilitate ca drept pozitiv. Această contradicție se explică prin aceea că adeziunea juridică la ordinea edictată de acesta nu are ca obiect fiecare din dispozițiile sale, luate individual. Ea este necesară numai pentru principiile supreme care domină aceste dispoziții și determină aplicarea lor. Dacă autorii dispozițiilor de drept pozitiv sunt competenți să le emită și sunt recunoscuți ca atare, este evident că legile trebuie respectate, în caz contrar dezordinea luând locul ordinii sociale. Orice lege, chiar injustă, trebuie să aibă la baza un principiu admisibil și care nu poate fi contestat rațional (Tită, C., C., 2008, p. 59).
Ulpian afirma ca oamenii trebuie sa se conducă, in existenta lor, după anumite principii, după anumite linii directoare care sa le facă posibila viața in colectivitate. „Juris precepta sunt haec – afirma Ulpian -: honeste vivere, naeminem laedere, suum cuique tribuere”. A trăit cinstit înseamnă a respecta dreptul. A respecta dreptul înseamnă de fapt a se abține de la injustiție, fie nefăcând ceea ce nu trebuie făcut (naeminem laedere), fie făcând ce trebuie făcut, ceea ce daca nu era făcut, ar fi fost o leziune adusa dreptului altuia (suum cuique tribuere).
- Creștinismul și Ideea de Justiție
Creștinismul, prin Părinții Bisericii, realizează o altă interpretare a ideii de Justiție, trecând-o prin morala creștină, pornind de la ideile de „bine”, „păcat” și „expiere”. Scopul dreptului, potrivit Sf. Augustin, este acela de a determina pacea (opus justitiae – pax), în acest fel oamenii putând să se pregătească cum se cuvine pentru viața de apoi. Căutând să analizeze în amănunțime regulile juridice, acesta refuză să recunoască legilor injuste calitatea de drept, deoarece se află în conflict cu morala. Realizând o analiză a tipurilor de drept el identifică lex temporalis, dreptul pozitiv, care nu pedepsește însă păcatul, ci doar încălcarea păcii și a ordinii, și lex aeterna, care constituie fondul moralei. „Deși distincte, dreptul și morala susțin relații reciproce, căci dreptul previne răul și permite ca prin el dreptul divin să interzică și să pedepsească; dar numai dreptul etern face omul mai bun. La rândul său, morala, ca drept etern, circumscrie dreptul pozitiv, trasându-i limite pe care, dacă le transgresează, pierde calitatea de drept (ce nu e just, nu e drept)”(Georgescu, Șt., 2001, p. 35).
Marcată de o reîntoarcere parțială la filosofia greacă, Scolastica își are în Sf. Toma din Aquino unul din cei mai de seamă exponenți. Acest curent filosofic, născut în școlile ecleziastice, pornea de la ideea că adevărul, pe care îl conțineau cărțile sfinte și lucrările filosofilor antichității nu trebuie decât scos la lumină și răspândit.
Sf. Toma din Aquino dă precizie gândirii juridice pornind de la diviziunea legii. În „Summa theologica” distinge trei feluri de legi: lex aeterna, lex naturalis, lex humana. Lex aeterna este însăși rațiunea divină care guvernează lumea, ratio divinae sapientiae, este voința divinității, pe care nimeni nu poate să o cunoască în întregime (legem aeternam nullus potest cognoscere, secundum quod in se ipsa est, nisi solus Deus, et beati, qui Deum per essentiam vident), și care, deci, trebuie să fie acceptată prin credință. Lex naturalis poate să fie cunoscută de oameni prin mijlocul rațiunii; ea este o copie imperfectă și parțială a acelei lex aeterna, este în realitate ceea ce oamenii pot în mod rațional să înțeleagă din cea dintâi: lex naturalis nihil aliud est quam participatio legis aeternae in rationali creatura; secundum proportionem capacitatis humanae naturae.
Lex humana este o invenție a omului, lex ab hominibus inventa secundum quam in particulari disponuntur quae in lege naturae continentur; ea este, sau trebuie să fie o aplicație particulară a legii naturale. Ea poate să derive din lex naturalis, per modum conclusionum sau per modum determinationis, după cum lex humana reprezintă rezultanta premiselor lui lex naturalis, drept concluzie a unui silogism, sau este o specificare mai mare a ceea ce este deja afirmat în genere în lex naturalis (Vecchio, del, G., 1997, pp. 169-170)
Concluzii
Justiția este, în același timp, ordine și echilibru, legile pozitive venind și plecând, care ideea de Justiție rămâne imuabilă și eternă, aspirație a Omului către un Ideal întrezărit cu ajutorul rațiunii. Ideea de lege naturală implică existența unei reguli de justiție imuabilă, înscrisă în Univers căreia, independent de legile pozitive, anterior sau paralel cu convențiile civile, oamenii trebuie, în relațiile lor reciproce, să i se conformeze. Legea naturii face să se subînțeleagă că există o lege totodată logică și axiologică ce traversează lumea, care inundă înseși conștiința (după Barret-Kriegel, B., 1989, pp. 40-41). „Există un ideal de justiție universală și imuabilă. Grație acestui ideal, dreptul nu se identifică cu forța. El o folosește pentru sancțiunile sale, adesea transformă organizațiile create prin forță, dar le transformă pentru că este distinct de forță” (Hauriou, M., 1933, p. 13).
Bibliografie:
Bădescu, M., Teoria generală a dreptului. Curs universitar, Editura Hamangiu, București, 2020;
Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2020;
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare şi drept pozitiv, Editura AllBeck, Bucureşti, 1999;
Petre, Z., Lițu, A., Pavel, C., coordonatori, Dicționar de mitologie greco-romană, Editura Corint, București, 2011;
Tită, C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2020;
Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura C. H. Beck, București, 2020;
Mazilu, D., Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, București, 2009;
Vecchio, del, G., Lecții de filosofie juridică, Editura Europa Nova, 1997;
Tită, C., C., Dreptul natural. Fundamente și perspective, Editura Sitch, Craiova, 2008;
Georgescu, Șt., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani, Editura AllBeck, Bucureşti, 2001;
Barret-Kriegel, B., Les droits de l`homme et le droit naturel, Presses Universitaires de France, Paris, 1989;Hauriou, M., Aux sources du droit, Paris, 1933, reprint Centre de philosophie politique et juridique, Caen, 1986.