conf. univ. dr. Cezar TITĂ
avocat, Baroul Vâlcea
dr. Dana TITĂ
avocat, Baroul Vâlcea
Cuvinte-cheie:
- Drept natural;
- Drepturi fundamentale;
- Stat;
- Libertăți fundamentale;
- Societate;
Rezumat:
Legile omului sunt imperfecte, dar omenirea a căutat mereu o autoritate superioară legilor sale, la care să se raporteze în situații de conflict între lege și echitate. Această autoritate o reprezintă dreptul natural, a cărui existență a fost clamată din Antichitate și până în zilele noastre, impunându-se pe măsura trecerii anilor și epocilor istorice.
Dacă la începuturi s-a considerat că dreptul natural este imuabil, în timp, cei care l-au studiat au ajuns la concluzia că acesta este variabil, mai ales în funcție de evoluția societății. Începând cu Antichitatea greco-romană, trecând prin scrierile Părinților Bisericii și autorii din Secolul Luminilor, ideea de drept natural a fost studiată și impusă societății, constituind fundamentul opoziției față de absolutismul monarhic, în opoziție cu individul uman, având o sferă juridică recunoscută din ce în ce mai puternic pe măsura trecerii timpului.
Cea mai plenară manifestare a dreptului natural o regăsim în ceea ce numim drepturile fundamentale ale omului, unde, începând cu Revoluția Franceză, s-a impus, constituind fundamentul reglementărilor actuale în materie.
Toate instrumentele de protecție juridică a drepturilor fundamentale ale omului, regionale sau globale, au la bază teoria dreptului natural, căreia acum i se acordă importanța care i se cuvine.
Keywords:
- Natural law;
- Fundamental rights;
- State;
- Fundamental freedoms;
- Society;
Abstract:
Human laws are imperfect, but humanity has always sought a higher authority its laws, which relate to the conflict between law and equity. This authority is the natural law, whose existence was clamor from antiquity until today, established itself as it ages and historical eras.
If the beginning was thought that natural law is immutable, while those who studied it concluded that it is variable, especially in light of changing society. Since ancient Greco-Roman, through the writings of the Church Fathers and the authors of the Enlightenment, the idea of natural law was studied and imposed on, the basis for opposition to the absolutism of monarchy in opposition to the human individual with legal sphere increasingly recognized more powerful as time goes on.
The plenary manifestation of natural law is found in what we call fundamental human rights, which, since the French Revolution, was imposed, the basis for the current regulations on the matter.
All instruments of legal protection of fundamental human rights, regional or global, are based on the theory of natural law, which now is given the importance it deserves.
- Conceptul de drept natural
Scopul suprem, spre care toate societăţile civilizate se îndreaptă, este realizarea idealului de Justiţie, ajungerea la armonizarea activităţii tuturor membrilor lor, desfăşurarea întregului comerţ social sub imperiul Dreptului. Ori de câte ori dreptul se substituie forţei avem de-a face cu progresul unui popor, perfecţiunea unei naţiuni fiind apreciată după dezvoltarea şi perfecţionarea instituţiilor juridice. Dreptul creat de om este presărat de imperfecţiuni, legile pot avea lacune, pot conţine erori inevitabile, iar adesea legiuitorul, urmărind salvgardarea a ceea ce se consideră interes general, aduce atingeri individului în laturile morală sau patrimonială.
Ori de câtre ori se creează un astfel de conflict, între lege şi echitate, între raţiunile de stat şi interesele pe care individul le consideră sacre (cele privitoare la libertate, familie, credinţe sau proprietate), asistăm la apariţia unui fenomen de reacţie contra autorităţii legiuitorului. Pentru a scăpa de prevederile stricte ale dreptului pozitiv se face apel la autoritatea superioară a unui drept ideal, abstract şi echitabil, a cărui cunoaştere permite juriştilor să ghideze pe legiuitor în repararea erorilor.
Acest idealism juridic – desemnat în mod comun ca drept natural – s-a afirmat în toate epocile, făcându-şi apariţia în toate sistemele de drept. Nu numai juriştii au fost cei care i-au semnalat existenţa, făcând distincţie între legea universală şi cea făcută de om, ci şi poeţii, ori filosofii, care au vorbit despre un absolut al echităţii, ale cărui maxime sunt gravate în toate conştiinţele.
Ideea fundamentală – a existenţei dreptului natural – a fost amplificată din Antichitate, trecând prin „Şcoala dreptului natural” şi continuând cu alţi gânditori care i-au trasat conţinutul, i-au fixat regulile, comparându-l cu dreptul pozitiv, în aşa fel încât se poate considera că fiecare instituţie juridică posedă un arhetip perfect şi imuabil, posibil a fi perceput prin intermediul logicii şi al intuiţiei.
Începând de la formele incipiente de organizate socială, indivizii componenţi ai fiecărei colectivităţi umane au sesizat nevoia existenţei unor reguli în viaţa de zi cu zi, reguli menite să asigure trăinicia şi perpetuarea respectivului organism. Pe măsura evoluţiei şi odată cu crearea anumitor structuri organizaţionale menite să asigure elaborarea, aplicarea şi respectarea lor, aceste reguli au devenit drept.
O caracteristică a dreptului este aceea că el are eficacitate în societate prin intermediul forţei sale organizată juridic. Fundamentul dreptului îl constituie adeziunea la acesta, adeziune care nu este una de ordin psihologic, individual inconştientă, ci este una raţională, obiectivă şi necesara, adăugându-se relaţiilor sociale organizate.
Acest fundament şi adeziune apar deoarece omul, prin natura sa, ca orice categorie de fiinţe, cere un minim de dreptate, de justiţie. Se observă că toate sistemele de drept au un scop comun: binele tuturor şi, de asemenea, ca au anumite principii comune, predeterminate cuprinse în chiar natura umană. Aceste principii sunt deduse a priori de raţiune şi considerate valabile fără vreo verificare a posteriori. Ansamblul acestor principii îl constituie dreptul natural.
În sensul fizic al cuvântului, dreptul natural este ansamblul legilor ce guvernează natura animală, universală, fiind compus din legile naturale ale Ştiinţelor fizice; în sens raţional şi moral el este cel ce guvernează spiritul. Legile fizice ale societăţii sunt cele care derivă din sensibilitatea comună a oamenilor şi ele sunt supuse unui „determinism” istoric. În societăţile evoluate dezvoltarea acestora este mai accelerată decât în cele nedezvoltate. Pe primul loc se află persoana, individul, nu comunitatea.
2. Evoluția istorică a conceptului de drept natural
Cel care a conturat şi consacrat teoria dreptului natural a fost Aristotel. El face distincţie între dreptul natural – lege nescrisă, exprimând echitatea – şi dreptul pozitiv – legi scrise, aplicabile pe un teritoriu un moment dat, creaţii ale oamenilor. În acea perioadă gânditorii au exprimat ideea că Universul este supus unei ordini prezidate de o gândire dreaptă (Raţiunea Divină sau Logosul), pe care o vom regăsi în „Cuvântul” Evangheliei.
Biserica adoptă tradiţia antică, dar Dumnezeu, personificat şi guvernând lumea, ia locul naturii, dreptul natural fiind acela pe care El l-a edictat: legea divina. Sfântul Toma d’Aquino în „Summa theologiae” dă precizie doctrinei, distingând trei feluri de legi: legea divină, drept natural şi dreptul uman sau pozitiv.
În epoca Renaşterii, noile forţe ale societăţii fac apel la principiile dreptului natural pentru a-şi justifica acţiunile. Raţiunea este acum aptă să joace un rol important şi să formuleze reguli necesare guvernării societăţii. Hugo Grotius este cel care fondează Şcoala dreptului natural, iar definiţia care este dată de el conceptului este că el constă în reguli ale dreptei raţiuni, care arată că o acţiune este corectă din punct de vedere moral sau incorectă, după cum corespunde sau nu cu însăşi natura raţională”.
În Secolul Luminilor se vorbeşte şi se scrie mult despre jusnaturalism, autorii nereuşind să se pună, totuşi, de acord în ceea ce priveşte conţinutul şi fundamentele acestuia. Se exprimă starea iniţială a omenirii, despre Vârsta de aur”, şi tot acum apare ideea contractului social. Acesta din urmă apare, pentru Thomas Hobbes ca soluţie de ieşire din starea insuportabilă a „războiului tuturor împotriva tuturor”. (Hobbes, Th., 2005). Din contră, alţi autori (John Locke sau J. J. Rousseau) nu concepeau societatea iniţială cu una a agresivităţii şi războiului permanent, ci ca una de pace şi linişte. În acele vremuri oamenii au încheiat contractul social pentru a trăi mai bine, scopul organismului creat – statul – fiind acela de a proteja libertatea şi proprietatea. În societate, imperativele legii naturale nu încetează, ci devin mai puternice.
Dreptul natural nu este în ansamblul său o construcţie absolută, ci are un conţinut variabil pentru că „Ceea ce variază nu este numai legislaţia pozitivă, ci este şi pretinsa legislaţie ideală, care este ea însăşi contingentă, arbitrară, destinată a suferi influenţele timpului, mediului, caracterelor individuale”. (Charmont, J., 1910, p. 168).
Caracteristica dreptului natural este supranaturalismul său, care îl face să fie o suprastructură a dreptului pozitiv, urmându-l pe acesta în evoluţia sa. Omul încearcă să reproducă ideile abstracte şi perfecte, arhetipurile, însă acest lucru nu îi reuşeşte, efortul său fiind asemănător asimptotei: liniile se apropie una de alta la foarte mică distanţă, fără însă a se atinge.
Odată cu Revoluţia franceză, în sânul „Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, regăsim doctrina dreptului natural, ca expresie a colosalului efort de realizare a celui mai înalt ideal de Justiţie. Astfel, în preambulul „Declaraţiei” se arată: „Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunarea Naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel că această declaraţie, mereu prezentă înaintea tuturor membrilor societăţii, să le reamintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor”. (Rials, St., 2002, p. 13).
Codul drepturilor naturale se rezumă la trei reguli simple: cetăţenii trebuie să fie liberi, ei trebuie să fie egali, libertatea lor trebuie să fie protejată juridic împotriva arbitrariului puterilor publice. Pentru a fi asigurate aceste trei principii, Adunarea Constituantă le-a înscris în textul „Declaraţiei”, care, în contextul Revoluţiei franceze, s-a impus în Constituţia Republicii.
La ora actuală se recunoaşte că direcţia furnizată de dreptul natural nu este constantă, ci comportă anumite variaţii. Dorinţa de a concilia idealul juridic cu legile naturii implică un element variabil, căci natura umană este complexa; ea oferă aspiraţiilor noastre deziderate, calităţi diverse, plăcere. Unul sau altul din aceste elemente poate părea predominant şi concepţiile se pot modifica.
Dreptul natural nu este incompatibil cu ideea de evoluţie, dar trebuie să renunţe la a susţine idei absolute. Ceea ce nu se schimbă este faptul că există o justiţie ce trebuie realizată, sentimentul că trebuie să fie respectate drepturile tuturor în măsura dreptăţii şi ordinii sociale. Dreptul natural pierde astfel caracterul absolut şi imuabil, neavând decât o manifestare variabilă, ţinând cont de interdependenţele individului cu colectivitatea, tinzând a apropia conştiinţa fiecăruia de lege, în loc să le opună.
3. Dreptul natural și drepturile omului
Încununarea eforturilor de afirmare a jusnaturalismului se află în domeniul protecţiei juridice a drepturilor omului. Crearea acestei noi ramuri de drept demonstrează că drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului nu sunt forme fără fond, ci că dispun de o bază solidă, afirmându-se cu deosebita vigoare.
Deoarece omul acţionează în societate, intrând în raporturi cu semenii săi, activitatea sa trebuie să fie reglementată de norme juridice. Ansamblul acestora – dreptul – în naşterea şi dezvoltarea sa suportă numeroase influenţe din partea „componentelor cadrului fizic înconjurător şi din partea componentelor sistemului social (economia, politica, morala etc.)”. (Popa, N., 2014, p. 51).
Factorul uman este cel care prezintă cel mai mare interes pentru legiuitor, deoarece omul este cel care are cea mai mare influenţă asupra realităţilor înconjurătoare. Pornind de la naştere, fiecare individ învaţă să fie social, îşi însuşeşte diferitele reguli de convieţuire, dobândeşte aptitudini în a răspunde tuturor cerinţelor exterioare lui. Norma juridică este cea care modelează comportamentul fiecăruia, în aşa fel încât să nu existe încălcări ale regulilor prestabilite de convieţuire.
Ceea ce se plasează în centrul atenţiei şi al preocupărilor legiuitorului – în calitatea sa de creator de drept – sunt drepturile fundamentale ale individului, drepturi care „garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi al libertăţii, pentru că omul, după natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă”. (Popa, N., 2014, pp. 58-59)
Ceea ce permite societăţii să progreseze şi individului să beneficieze de avantajele sociale, este respectul legii naturale, realizat printr-un dublu imperativ: pe de o parte individul trebuie să facă tot ceea ce este conform cu solidaritatea socială, pe de altă parte să nu facă nimic din ceea ce este contrar acesteia.
Statul nu poate crea un drept arbitrar, legiuitorul fiind ţinut să creeze un sistem de responsabilităţi ale puterilor publice, care să păzească cetăţenii de arbitrariul guvernanţilor. Pe de altă parte, cetăţenii trebuie să se supună legii, nu neapărat ca efect al constrângerii, ci ca respect al solidarităţii sociale. Individul are o sferă juridică pe care statul nu o poate nesocoti, iar libertăţile fundamentale sunt necesare pentru realizarea armoniei în societate.
Statul are, de asemenea, obligaţii faţă de cetăţenii săi, în ceea ce priveşte sănătatea, asistenţa socială, învăţământul, asistenţa persoanelor vârstnice ori care prezintă diferite disfuncţii fizice sau psihice. Toate aceste obligaţii sunt corelate cu drepturi ale indivizilor care compun acel stat.
Pornind de la ideea de solidaritate socială, se regăseşte teoria dreptului natural, superior celui pozitiv, trecând prin scrierile lui Grotius, teoria libertăţilor individuale înscrisă în Declaraţia Revoluţiei franceze şi, apoi, în celelalte instrumente de protecţie a acestora, realizate ulterior.
Încă de la venirea sa pe lume, omul, prin chiar calitatea sa de om, are anumite drepturi subiective, care sunt drepturi naturale individuale. El se naşte liber, înţelegându-se libertate fizică şi psihică, iar această libertate determină obligaţia celorlalţi de a respecta dezvoltarea liberă, fizică, psihică, intelectuală ordin morală, această obligaţie erga omnes constituind chiar fundamentul dreptului. Chiar prin naştere oamenii dobândesc aceleaşi drepturi, fiind liberi, iar această libertate trebuie respectată de către stat.
Obligaţia statului de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului este „aceeaşi în toate timpurile, în toate ţările, la toate popoarele; ea este fondată pe drepturile individuale naturale ale omului, care au fost, sunt şi vor fi întotdeauna şi peste tot, pentru toţi oamenii, aceleaşi drepturi”. (Duguit, L.,1923, p. 4)
În ceea ce priveşte raporturile interstatale, este evidentă preocuparea acestora în privinţa cooperării în materia drepturilor esenţiale ale omului. În această materie, recunoaşterea drepturilor fundamentale ale omului are rădăcini adânci, pornind de la ideile lui Aristotel despre dreptul natural, trecând prin scrierile Sfinţilor Părinţi, cele ale lui J.J. Rousseau şi ale celorlalţi iluminişti şi concretizându-se, aşa cum am mai arătat, în timpul Revoluţiei franceze şi prin Declaraţia americană de independenţă.
Începând cu secolul XIX au apărut primele instrumente juridice de transpunere în practică a acestor drepturi, pentru ca, în perioada interbelică, şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, protecţia juridică a drepturilor omului să apară ca un imperativ al comunităţii internaţionale. Acest lucru s-a concretizat „în perioadele ce au urmat, într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare, mai ales, a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist”. (Miga-Beşteliu, R., 2005, p. 172).
Deoarece dreptul, în ansamblul său, are o dimensiune profund umană, care priveşte, înainte de toate, drepturile esenţiale ale individului, este normal ca, după analizarea unor instrumente internaţionale de protecţie a acestora, să ne îndreptăm atenţia chiar spre analiza acestor drepturi esenţiale ale omului.
4. Concluzii
Apărute din ideea dreptului natural, ca formă a adevărului etern, răspândit peste tot în Univers şi perceptibil pentru raţiune la fel ca şi axiomele geometriei, drepturile fundamentale ale omului sunt expresia efortului imens depus pentru realizarea celui mai înalt ideal de justiţie.
Pornind de la membrii Şcolii dreptului natural, trecând prin Secolul Luminilor, până în zilele noastre, adepţii acestei teorii au ştiut să o impună în toate regimurile pentru a apăra libertatea poporului şi a individului, pentru a învăţa respectul pentru cuvântul dat şi pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţii, pentru a protesta împotriva barbariei legilor nedrepte sau a persecuţiilor religioase, creându-se astfel noţiunile de drept internaţional şi drept constituţional, care consacră şi garantează drepturile şi libertăţile actuale.
Din perspectiva istorică, „drepturile omului au apărut (…) ca un instrument de protecţie a individului în raporturile sale cu colectivitatea, având ca principală funcţie limitarea puterii politice pentru a permite libera şi deplina manifestare a fiinţei umane”. (Muraru, I., Tănăsescu, E., S., 2005, p. 136).
Chiar dacă drepturile omului există şi se manifestă ca atare, în mod natural, nu pot fi create mecanisme juridice, politice sau economice prin care protecţia şi garantarea lor să fie asigurate. Un prim pas în rezolvarea acestei probleme o constituie consacrarea acestor drepturi în documentele juridice interne şi internaţionale, deoarece o protecţie eficace există doar în situaţia în care există mecanisme juridice de apărare şi sancţionare în cazul încălcării lor. „Consacrarea lor (a drepturilor esenţiale n.n.) la nivel normativ constituţional le asigură cea mai eficientă garantare juridică, întrucât astfel ele beneficiază atât de mecanismele de garantare a supremaţiei normelor constituţionale, cât şi de mecanismele juridice specifice protecţiei drepturilor subiective”. (Muraru, I., Tănăsescu, E., S., 2005, p. 138)
Prin înscrierea în Constituţie, acestor drepturi li se recunoaşte caracterul de esenţiale (fundamentale) şi se creează garanţii în ceea ce priveşte exercitarea şi ocrotirea lor. Ca definiţie, numim drepturi fundamentale „acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţiei şi legi. (Muraru, I., Tănăsescu, E., S., 2005, p. 140)
Bibliografie:
- Hobbes, Th., 2005, Elementele dreptului natural şi politic, Bucureşti, Editura Humanitas;
- Charmont, J., 1910, La Renaissance du Droit naturel, Paris, Montpellier;
- Rials, St., 2002, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, Iași, Editura Polirom;
- Popa, N., 2014, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura AllBeck;
- Duguit, L., 1923, Manuel de droit constitutionnel, Paris, Anciennes Maison Thorin et Fontemoing, E. de Boccard, Editeur;
- Miga-Beşteliu, R., 2005, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, București, Editura All;
Muraru, I., Tănăsescu, E., S., 2005, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, București, Editura AllBeck.